urbanlightz

Primul lungmetraj semnat de sud-africanul Neill Blomkamp, „Districtul 9”, a devenit deja un fenomen, în primul rînd datorită succesului campaniei de teasing de care a avut parte mai ales în Statele Unite şi datorită căreia investitorii şi-au recuperat banii încă din primul weekend în care filmul a ajuns în cinematografe. Pînă acum, potrivit Wikipedia, filmul a avut încasări de aproape 160 de milioane de dolari, de mai bine de cinci ori mai mari decît investiţia totală.

Dincolo de aspectul comercial şi de faptul că în spatele lui Blomkamp stă nimeni altul decît stăpînul „Stăpînului inelelor”, Peter Jackson, filmul este unul extrem de provocator din punctul de vedere al realizării artistice, dar şi al puternicului mesaj politic pe care îl conţine. Puţini ar lua în serios o discuţie „pe bune” despre problemele pe care le-ar putea avea aproape două milioane de extratereştri a căror navă a eşuat deasupra Johannesburgului. Şi dacă nici nu ar avea un aspect umanoid nici nu ţi-ar păsa că le este interzis să se înmulţească sau că au ajuns să fie exploataţi de bande de nigerieni, care îi şantajează cu porţii de mîncare – în special de pisică. Şi ce să mai vorbim despre prostituţia interspecii. De aceea nici creatorii „Districtului 9” nu au încercat o abordare scorţoasă, prima parte a filmului fiind realizată mai mult în consacratul stil al mocumentarului.

Dincolo de povestea intenţionat banală şi siropoasă, presărată cu momente comice, stă însă un puternic manifest politic, o incriminare clară a apartheidului şi a oricărei forme de discriminare rasială. Extratereştrii imaginaţi de Blomkamp şi Terri Tatchell nu sînt diferiţi de oameni decît prin cîteva detalii fizionomice, în special la nivelul capului şi al membrelor, fiind capabili să aibă aceleaşi emoţii. Ca să-şi ajute publicul să empatizeze cu ei, scenariştii le oferă chiar un statut de buni sălbatici, animalizaţi de tratamentele dure la care sînt supuşi.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici prestaţia actoricească de lăudat a lui Sharlto Copley, regizor, producător şi actor sud-african, afla le primul lui rol principal – şi al doilea rol în vreun film, deşi a trecut tinereţea debutanţilor obişnuiţi.

Realizat cu doar 30 de milioane de dolari, filmul nu mizează pe efecte speciale create de geniile marilor studiouri, ci pe inventivitatea realizatorilor. Prima parte a filmului e un ghid extraordinar al varietăţii tehnicii de filmare, inclusiv imagini luate cu webcamuri sau camere de supraveghere, editate într-un ritm alert. Imaginile lagărului în care sînt concentraţi extratereştrii sînt filmate în Africa de Sud fără a fi cosmetizate prea mult. Sărăcia şi mizeria care apar pe camere devin astfel un mesaj despre problemele actuale ale continentului negru: de la sărăcie la ciocniri între autohtoni şi venetici.

Ficţiunea creată de Neill Blomkamp şi Terri Tatchell porneşte de la fapte reale, care au avut loc în anii 70 în Africa de Sud. Povestea „Districtului 9” se regăseşte în cea a Districtului 6, unul dintre cartierele din Cape Town, a cărui populaţie de peste 60.000 de persoane a fost mutată în timpul apartheidului într-un complex rezidenţial aflat la 25 de kilometri de oraş. Pornind de la filosofia că amestecul rasial duce la conflicte, autorităţile au încercat separarea negrilor de albi, motivînd că Districtul 6 devenise o zonă plină de infractori, prostituate etc.

Deşi în ultima vreme am tot văzut filme de la mediocre la foarte bune, despre care poate o să mai adaug cîteva rînduri altădată, în seara asta am terminat ultimul blockbuster cu Nicolas Cage – un actor despre care, la un moment dat îmi făcusem o impresie destul de bună. “Knowing” sau “Numere fatale” – cum mai simplist e tradus pe limba noastră – e o prostie fără margini, de la prost scrisă, expirată, extrem de prost jucată, cu un Cage incredibil de plictisit, care nici măcar nu mai încearcă să mascheze faptul că e depăşit de situaţie. Vorba aia, rahatu-i pînă-n gît.

Regizat – vorba vine – de egipteanul exportat în Australia, Alex Proyas, “Knowing” se vrea un film ştiinţifico-religioso-fantastic despre sfîrşitul lumii. Hmmm. ADÎNC!!! Cage cică-l joacă pe un tip, profesor de astrofizică, la care-i bagă fi-su morţi-n casă cînd îi aduce de la şcoală o foaie cu numere care se pare că prevestesc accidente cu zeci sau sute de morţi din istoria omenirii. Primul pe care îl observă, evident, e 9/11. După aia tot merge pe la accidentele “ce va să vie”, că doar-doar le-o putea preveni. Ghinion… nu poate. După aia intră în scenă o mămică absolut cretină (jucată la fel de prost de Rose Bryne), o gaşcă de îngeri electrici – seamănă mai degrabă cu nişte fluturaşi – care iau înfăţişare de albinoşi, o dramă familială trasă de păr de dragul încurcatelor căi ale Domnului şi iată că zacusca-i gata.

Avertisment! Nu vă pierdeţi timpul sau banii cu “Knowing”! Dacă vreţi să vă răspundeţi la întrebarea “eu ce voi face dacă vine sfîrşitul lumii printr-o explozie solară în 19 octombrie 2009 şi numai copiii vor fi salvaţi ca să ajungă în Rai şi să alerge doi cîte doi la cîte un copac înflorit, pe un tărîm cu multă lumină, verdeaţă şi iepuraşi albi?” aveţi toate datele mai sus. Eu unul ştiu ce voi face… voi mînca îngheţată pînă o să crăp.

PS: Dacă aveţi chef de SF-uri uşurele mai bine luaţi “Sunshine”-ul lui Danny Boyle, din 2007.

Nu există fantome mai “adevărate” decît cele japoneze. Asta, evident, ţi-o poate spune orice japonez de bună credinţă. Asta ţi-o pot spune chiar şi cei mai respectabili regizori niponi, fie ei în viaţă sau doar fantome…  acum. Şi ce e mai facinant decît să faci un film cu fantome japoneze, inspirat dintr-o colecţie de povestiri japoneze – culese de fiul unui irlandez şi al unei grecoaice – pe care să-l numeşti chiar “Ghost Stories”, adică poveşti cu fantome.
“Kwaidan” (citat şi drept “Kaidan”) este unul dintre filmele celebrului – cel puţin în perioada sa de maximă afirmare şi în cea în care publicul european vampiriza produse japoneze la greu – Masaki Kobayashi. Deşi, potrivit criticului Philip Kemp (“Sight and Sound”), filmul nu se înscrie în tipicul lui Kobayashi, fascinat de dramele  individului zdrobit de societate, “Kwaidan” iese în evidenţă prin felul în care sînt folosite culorile şi “compoziţia vizuală splendid stilizată”.

Pentru a pune în scenă cele patru poveşti cu fantome şi alte spirite care se amestecă în viaţa japonezului de zi cu zi, Masaki Kobayashi foloseşte o combinaţie de decoruri artificiale cu cadre de exterior, exploatează tradiţia teatrului kabuki – folosit cel mai mult în segmentul “Hoichi, the Earless”, duce machiajul la extrem, reface o parte importantă din costumele japoneze din diferite perioade, încearcă să suprindă echilibrul şi simetria în majoritatea cadrelor. Aşa că fantomele mai au de aşteptat.
Din cauza încărcării vizuale şi artificialităţii evidente, despre “Kwaidan” nu poţi spune că este un film horror – deşi apare în listele “Celor mai bune horroruri din toate timpurile”. Suspansul e rece, deznodămintele – previzibile,jocul – teatral. Cam tot ce nu apare într-un horror al zilelor noastre. Cu toate acestea, poveştile sînt fascinante dîndu-i posibilitatea lui Kobayashi să scoată din ele o serie de imagini spectaculoase, mai ales în segmentul “Hoichi, the Earless”, cel mai bogat din punct de vedere vizual.