*
citesti...
Filme

Întoarcerea la ultima casă… pe stînga

Last-House-On-The-Left_jpg_595x325_crop_upscale_q85În 1972, unul dintre părinţii horrorului american, Wes Craven, debuta cu primul lui coşmar, unul care îi va marca întreaga carieră la Hollywood. După ce se specializase în literatură şi psihologie şi după ce a lăsat totul în urmă pentru a încerca o carieră în cinema, Craven a venit cu un film foarte bine primit de pasionaţii genului “The Last Hose on the Left” (”Ultima casă pe stînga”), în care încerca să exploreze limitele psihice şi fizice ale individului. Astfel a început să se cizeleze felul în care cel pe care prietenii îl numeau “Regele Horrorului” (vorba aia, prietenii mai au voie să te perieze din cînd în cînd) gîndeşte genul care l-a consacrat cu filme ca “The Hills Have Eyes” (1977), “The Nightmare on the Elmstreet” (1984) sau seria “Scream” (1996 – 2010: acum e discutată regizarea lui Scream 4).

„Cred că există ceva în visul american, un fel de vis disneyesc, dacă vreţi, al gazonului tuns splendid, al gardului din ţăruşi albi, al mamei şi tatălui şi copiilor lor fericiţi, temători de Dumnezeu şi făcători de bine de cîte ori pot, şi reversul lui, tipul de mînie şi de violenţă care apare cînd descoperi că acesta nu este adevărul adevărat; asta e ceea ce le oferă filmelor americane, în anumite aspecte, un fel de furie suplimentară”, spunea Wes Craven la un moment dat.

Acesta e şi tiparul în care e gîndit originalul filmului „Ultima casă pe stînga” şi de la care nu abdică nici remake-ul grecului Dennis Illiadis. Dincolo de groaza şi violenţa readuse pe ecran, cu acest al doilea „Last House on the Left”, Craven (de aceasta producător al peliculei) cedează unor presiuni poate mai comerciale de a-şi îmblînzi „copilul”, de a-i mai reduce din brutalitate.  În „Ultima casă… ” de acum aproape patru decenii, fiica lui Estelle şi a lui John Collingwood, Mari, se duce la un concert rock alături de o prietenă de o condiţie socială inferioară, se întîlneşte cu un tip care promite să le dea marijuana, e prinsă de gaşca tatălui acestuia – proaspăt ieşit de la pîrnaie – ambele fete sînt torturate (bătăi, violuri, crime, tot tacîmul). Maşina trupei lui Krug Stillo (în majoritatea filmelor sale Craven introduce un personaj al cărui nume e o variaţiune de la Fred Kruger, un tip cu care a avut ceva de împărţit în copilărie) îi lasă baltă şi cei patru monştri-oameni ajung să ceară adăpost chiar în casa familiei Collingwood. Victimele indirecte ale agresiunii găştii, părinţii devin ei  agresori, răzbunarea lor fiind de fapt carnea de pe scheletul acestui horror.

În varianta filmului lansată în acest an, regizorul şi producătorul au renunţat la o parte din supliciile sexuale la care erau supuse personajele din „Ultima casă…” din 72. Spre exemplu, au dispărut scenele cînd cele două fete erau forţate să facă sex împreună sau cînd mama, simulînd o partidă sexuală cu agresorul, îi muşcă acestuia organele sexuale – după cum frumos arată prezentarea filmului. Au dispărut poliţiştii – odată cu ei a dispărut dimensiunea legală a conflictului, legea e suprimată încă de la începutul remake-ului, în secvenţa în care Krug este eliberat de gaşca lui din maşina în care doi poliţişti îl duceau la nu ştim ce pîrnaie. Rămîne însă numai legea morală ceea ce poate amplifica meditaţiile despre legitimitatea răzbunării. În plus, la 40 de ani diferenţă, perspectivele asupra răului poate că s-au schimbat, aşa că realizatorii intervin şi în destinul lui Junior – băiatul lui Krug – şi elimină scena în care acesta îşi zbura creierii în faţa tatălui său. În afară de Krug şi poate de fratele său, Francis, răul nu mai este absolut, personajele negative avînd scurte alunecări sensibile. Totuşi, partea centrală a poveştii, miza cea mare a horrorului, rămîne răzbunarea părinţilor, acolo unde nu se face nici o concesie în privinţa violenţei – scena de final, punctul pe „i” al răzbunării este însă destul de slăbuţ.

Recent, am văzut un film asemănător, însă mai tras de păr deşi efectul putea fi mai uşor de realizat pentru că aveai a face cu monştri-copii. Mă gîndesc la „Lake Eden” în care, finalul cu victima-agresor care ajunge în mîinile părinţilor celor care i-au făcut rău iniţial dă o turnură prea puţin credibilă poveştii.

M-am întins, dar n-am apucat să adaug esenţialul: „Last House on the Left” e un film de văzut de iubitorii genului şi care au un stomac deschis pentru violenţă, dar nu gratuită, ci subtil explicată  psihologic de autori.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: