*
citesti...
Filme

Tragedii cotidiene

Din toată euforia trecerii anului am ieşit cu primul meu Haneke. Cu Al Şaptelea Continent am trecut în noul meu an de cinefil. Şi dacă vreunul crede, la fel ca mine, că fiecare, la începutul unui nou an, sîntem la un pas de depresie, atunci filmul de mai sus te poate aduce chiar pe culmile disperării.
Prezentarea de pe imdb e succintă şi, parafrazată, sună cam aşa: o familie îşi dă seama de problemele pe care le are, în momentul în care fiica lor, Evi, se preface că e oarbă pentru a atrage atenţia asupra-i. Atunci, Anna(mama) şi Georg(tatal) se hotărăsc să emigreze în Australia. Să-i spunem „Australia”, deocamdată, pentru că, aşa cum ştiţi toţi, nu am de gînd să povestesc finalurile filmului. (Deşi îmi e mult mai greu să fac demonstraţii fără să dezvălui finalul). Pentru mine, personal, filmul a ridicat două probleme majore, una tratată de Michael Haneke (regizor şi profesor, în acelaşi timp) în Al Şaptelea Continent şi o alta mult mai personală, legată de receptarea extrem de subiectivă a filmului.

Prima e, fără nici un dubiu, problema alienării. A celor care renunţă, care aleg să rupă, să distrugă orice legătură cu „lumea asta”. O familie care devine o insulă în toată arhitectura capitalistă, care nu se mai regăseşte în supermarkteuri, în slujbe, afaceri, în toată rezistenţa de pe o zi pe cealată. La sfîrşitul Războiului Rece, treziţi din pat şi din sex cu ştiri despre Gorbaciov şi Saddam (mîini de fier sau de catifea ale unor lumi îndepărtate, prezente doar prin intermediul ştirilor radio) Anna, Georg şi Evi sînt o „familie obişnuită”. Stau la cină, consolează victime aflate în pragul depresiei, promovează în funcţii, au afaceri, moşteniri… suportă cu stoicism tot ce curge în jurul lor. Atunci, de ce se hotărăsc să emigreze în al şaptelea continent (pe care, aici, îl voi păstra sub numele de Australia)? Unii cronicari vorbesc despre o „moarte afectivă” prin care trec cei trei membri ai familiei. Din contră. „Moartea afectivă” este a lumii în care sînt obligaţi să se mişte cei trei, lume în care nu mai poţi fi un individ şi o unitate într-o masă de oameni. De aceea, Evi încearcă să atragă atenţia asupra ei, de aceea Georg va lua decizii majore în ceea ce priveşte viaţa profesională, de aceea, toţi trei aleg să migreze spre Al şaptelea continent. Critica lumii mass-mall-media este atît de dură încît te sufocă, te contaminează, pe tine, cel care eşti dincolo de ecran, prin urmare dincolo de acel scut protector al Atenei, cum considera Krakauer.
Oricine ar putea spune că o tragedie e o tragedie, dincolo de orice încercare de prezentare artistică a faptului cotidian (la urma urmei). O tragedie are mari şanse de a sensibiliza pe oricine (fapt pentru care „ameninţarea tragediei” stă la baza marii majorităţi a creaţiei artistice actuale), am putea spune. Atunci, unde vine rolul lui Michael Haneke. În transpunerea în imagini a atmosferei psihice, fără ostentaţie – şi asta e un mare lucru. Secvenţele lungi, depersonalizarea, o lume a obiectelor, mai degrabă decît una a fiinţelor, a automatismelor, a posesiunilor care ne posedă, pînă la urma urmei. O mortificare a lumii, în care suprimarea individului e cea mai mare tragedie nu din pricina morţii neaşteptate, ci a vieţii netrăite. O lume care te înghite asemeni pîntecelor nesfîrşite de balene (cum am învăţat odată cu Iona şi Sorescu). Haneke pune, în Al şaptelea continent, angoasa pe ecran. Cu cadraje „prinse” mai degrabă de la Antonioni, cu ritmul lui Bunuel, însă cu un mesaj-manifest care te duce mai degrabă la Tarkovski, regizorul austriac duce cu un pas mai departe „culmile disperării”, înstrăinării, alienării pe care fiecare au încercat să le aducă pe ecran. Psiholog, filosof şi cineast (prin formarea academică), regizorul austriac aduce pe ecran o tragedie tipică ai cărei protagonişti nu se află nicidecum în mîna destinului potrivinic, nu fac gesturi necugetate sub influenţa iraţionalului, ci, ca nişte tragedieni moderni, plănuiesc totul pas cu pas, aleg să „plece”.
Care e atmosfera celui de Al şaptelea continent. Aşa cum aminteam mai sus, Haneke mizeză pe suprimarea personalităţii personajelor pînă spre final. Marea parte a filmului, în afara momentelor de tensiune prihologică, Anna şi Geirg, în principal, sînt doar nişte corpuri. Nişte obiecte mişcătoare conectate la o serie de „aparate”, reprezentate de obiectele asupra cărora insistă regizorul. La Haneke, nimic nu pare să existe dincolo de cîmp – cinematografic vorbind. Între cîmp şi hors-champ nu există decît foarte puţine legături, şi acele de factură narativă. Haneke reuşeşete să-şi ducă familia pe o insulă veritabilă, departe de tentaculele cotidianului, în care nu mai contează decît intensa trăire afectivă, în care materialul nu mai este o opţiune, iar renunţarea devine principalul motor de evadare. Un film pe care îl recomand – dar cu precauţiile necesare celui care se pregăteşte să guste din otravă.

Nota: Al doilea punct este, aşa cum am spus, unul exterior filmului şi îl voi trata într-un post ce va urma şi ţine de felul în care „realitatea” poate deveni un factor atenuator pentru imaginaţie. Despre măsura în care ne afectează mai puţin „tragedia” decît transformare ei în act artistic.

*Der Siebente Kontinent (The Seventh Continent), R. Michael Haneke, S. Michael Haneke, Johanna Teicht, A. Dieter Berner, Leni Tanzer, Birgit Doll, Austria, 1989

Anunțuri

Discuție

3 gânduri despre &8222;Tragedii cotidiene&8221;

  1. Al saptelea continent mi se pare cel mai bun film dintre toate pe care le/ai prezentat pe blog. Felicitari si pentru post, marturisesc ca daca nu l/as fi citit inainte de a fi vazut filmul, as fi ratat multe nuante ale acestuia.
    Nu stiu cat de multe are Haneke in comun cu Tarkovski. Asa ca m/am invrednicit si am facut o cura de Haneke. Am mai vazut: Pianista, Benny’s Video, Funny Games(1997), Cache. Cazul Tarkovski pentru mine este inchis. Nu simtim in aceeasi logica, nu pot sa/i descifrez metafora (nu ma indoiesc ca ea exista). In schimb, cu Haneke este cu totul altceva.
    Nu stiu ce as mai putea adauga la cele spuse de tine. Poate faptul ca Al saptelea continent vine pe fondul filosofiei lui Heidegger(faptul-de-a-fi-in-lume, ustensilitate, angoasa etc.). Si vreau sa evoc scena superba in care Haneke reuseste sa surpinda esenta copilului: Evi, fetita care se hotaraste sa moara nesilita de nimeni, plange jalnic cand isi vede pestii innecati pe uscat. Cruzime si naivitate, seriozitate si inocenta …

    Scris de shorky | Ianuarie 15, 2008, 8:24 pm
  2. un film de toata lauda. daca haneke e un mare mestesugar in ceea ce priveste punerea unei realitati in scena, aici nu ma pronunt (si nu pentru ca as avea indoieli, ci pentru ca sunt o ignoranta, cel mult o diletanta). in privinta asta, totusi, as putea sa remarc anumite tehnici: la inceput vedem doar papucii, periuta cu corolarul pastei de dinti, mai inainte de toate auzim radioul-desteptator, vedem apoi pantofii, vedem masinuta toaletata din cand in cand, ca o axa, ca o coloana vertebrala a intregului film (a se citi viata). peste tot, obiecte. nicaieri, sau foarte rar, fetele lor. nici nu conteaza fetele, in fond, pentru ca mesajul priveste pe fiecare: fiecare poate fi alienat, fiecare poate ramane fara fata.
    exista, fara indoiala, niste sugestii heideggeriene in film, dar „rezolvarea” este cea care pune probleme, din punct de vedere moral. filmul asta e dovada vie ca poti scoate emotii din piatra seaca. no, ce sa mai zic, e genial. multumim pentru recomandare.

    Scris de simona | Ianuarie 17, 2008, 11:15 am
  3. Ma bucur ca v-a prins biune recomandarea mea. Chiar daca nu am inclus in prezentare sena cu pestii – ca sa nu fiu nevoit sa dezvalui ce e acea „plecare in australia” – si mie mi se pare cea mai puternica secventa din film. de ce? pentru ca asa cum spunea si shorky, ea sensibilizeaza o familie care, altfel, ar fi monstrouasa si dezaxata out of the ordinary. In ciuda deciziei pe care au luat-o, cei trei pot accepta mortea lor, dar nu pot aduce moartea… mi se parea marea gaselnita psihologica a filmului.

    Scris de D.I.Kine | Ianuarie 17, 2008, 10:58 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: